sâmbătă, 7 iulie 2018

„Unde mergem, tati?” de Jean-Louis Fournier


Cartea și-a cumpărat-o soțul, dar nu am rezistat să n-o citesc. Mi-a atras atenția coperta, dar și titlul, care m-a dus cu gândul la călătorii. Nu e o carte despre călătorii, dar poate fi citită în călătorii. Se citește ușor, dar lovește adânc și întristează profund. Nu mă așteptam să aibă o asemenea influență asupra mea...

În romanul „Unde mergem, tati?” autorul povestește despre propriii săi copii, doi băieței – Mathieu și Thomas, ambii cu dizabilități, „handicapați” – așa cum le spune tatăl lor. Chiar dacă e îndurerat, povestește cu umor despre clipele petrecute împreună cu ei, despre neliniștile ce le-a avut, despre cât de greu este să ai asemenea copii.  Chiar dacă i-a fost greu,  Jean-Louis a trecut peste această dramă, și-a dus „crucea” până la capăt, reușind să stârnească atât critică, cât și admirație din partea celor din jur.

Dupa mine, această carte este ca o încurajare pentru părinții care au copiii mai diferiți decât restul, fiind și un îndemn de a privi și trăi viața cu mai mult umor. Este o carte cât se poate de actuală, care ne învață pe noi pe toți acceptarea.

„Unde mergem, tati?” de Jean-Louis Fournier  a fost premiată cu Prix Femina 2008.

O recomand cu drag!

Notițe cu creionul
  • „Cei cărora nu le-a fost niciodată teamă să aibă un copil anormal să ridice mâna. Nimeni nu a ridicat mâna. Toată lumea se gândește la asta ca la un cutremur de pământ, ca și cum ar fi vorba de sfârșitul lumii, ceva ce nu se întâmplă decât o dată. Eu am avut parte de două sfârșituri de lume”.
  • „Să faci un copil e un risc pe care ți-l asumi... Nu câștigi de fiecare dată. Totuși, continuăm să facem copii”.
  • „Vrăbiuţele mele, sunt tare trist că voi nu veţi cunoaşte ceea ce pe mine m-a făcut să trăiesc cele mai frumoase momente ale vieţii mele. Aceste momente extraordinare în care lumea se reduce la o singură persoană şi nu exişti decât pentru ea şi prin ea, şi tremuri când îi auzi paşii, când îi auzi vocea, şi leşini când o vezi. Şi ţi-e teamă să nu o zdrobeşti de cât de tare o strângi în braţe, şi te-aprinzi când o îmbrăţişezi în vreme ce lumea se evaporă în jurul nostru.Nu veţi cunoaşte niciodată acest frison delicios care vă străbate din cap până-n picioare, tulburându-vă mai rău decât o mutare în altă casă, o electrocutare sau o execuţie. Care vă dă peste cap, vă suceşte capul şi vă învârte până vă pierdeţi capul şi vi se încreţeşte pielea. Vă răscoleşte sufletul, vă usucă gâtul, vă face să roşiţi, să urlaţi, vă zburleşte părul, vă face să vă bâlbâiţi, să spuneţi orice prostie, să râdeţi şi, de asemenea, să plângeţi.Pentru că, of, vrăbiuţele mele, voi nu veţi şti niciodată să conjugaţi la persoana întâi, singular, indicativ prezent un simplu verb de conjugarea a patra: a iubi.”
  • „Un tată de copil handicapat trebuie să aibă o față de înmormântare. Trebuie să-și poarte crucea cu o mască a durerii”.
  • „Recent, am trăit o mare emoție. Mathieu era adâncit în lectura unei cărți. M-am apropiat cu totul și cu totul emoționat. Ținea cartea invers.”
  • „Sunt cei care spun: „Un copil handicapat e un dar ceresc". Și nu o spun în glumă. Sunt puțini cei care au copii handicapați. Când primești un astfel de dar, îți vine să zici: "Oh, nu trebuia...”
  • „Când vorbesc despre copiii mei, spun că ei nu sunt ca toți ceilalți. Și las astfel să plutească îndoiala. Einstein, Mozart, Michelangelo nu erau ca toți ceilalți.”
Dacă îți dorești această carte, o găsești la Librarius.

Lectură plăcută!

Te aștept cu un like pe pagina de Facebook a blogului. Iar pe mine mă găsești pe Instagram, Pinterest, Youtube și Facebook.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu