sâmbătă, 11 august 2018

Scrisul este pentru mine o terapie


Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai mare pasiune a mea, i-aș răspunde fără să mă gândesc – scrisul. Scriu de când mă țin minte. Mama mea e profesoară și aveam de mică la îndemână pixuri și creioane. La început mâzgâleam prin cărți și caiete, apoi am început a copia literele din cărți, dupa care am învățat și scrisul propriu-zis, cu litere și cifre. De atunci nu mă mai opresc din scris...

Când m-am îndrăgostit pentru prima dată, pe la vre-o 10 ani, am început să scriu scrisori. Acum îmi vine a râde, dar pe atunci aveam mare curaj să scriu scrisorele și să le pun în ghiozdanul băiatului care-mi plăcea. Bine că nu le-a găsit nimeni să le citească...

În timpul anilor de școală aveam caiete cu poezii, caiete în care copiam diverse texte din ziare, fragmente din cărțile pe care le citeam, aveam caiete de anchetă, vestite pe vremea aceea. Tot atunci am început să scriu scrisori la ziarul „Florile Dalbe”. Le expediam poeziile compuse de mine, reflecții și tot ce-mi trecea mie prin minte. 

Am început să colaborez cu fete și băieți din întreaga țară. Le trimiteam scrisori kilometrice și așteptam cu nerăbdare răspunsurile, pentru a scrie din nou. Acum îmi dau seama că încă de pe atunci scrisul era pentru mine terapie. Cu părinții nu vorbeam, prietene la școală nu prea aveam și singura modalitate de a mă destăinui cuiva era să scriu scrisori prietenilor mei de corespondență.

În adolescență am ținut jurnale, pe care încă le mai păstrez, deși știu că în curând mă voi despărți de ele, căci nu vreau să trăiesc cu trecutul. Tot atunci, când mă îndrăgostisem până peste urechi de un băiat, am scris cred că cele mai frumoase poezii de dragoste, pe care le-aș fi putut scrie vreodată. Scrisul a fost din nou o terapie pentru mine.

Când m-am căsătorit, discuțiile cu soțul mă ajutau și astfel, în jurnal notam mai rar gândurile mele. Am lansat și blogul care mă ținea ocupată. Asta până vara trecută, când am făcut exercițiul celor 100 de zile de recunoștință și am început să scriu zilnic, atât în jurnal, cât și pe blog. Chiar dacă majoritatea gândurilor scrise nu au fost publicate, mai ales în perioada în care Stelian a fost  internat în spital, scrisul m-a ajutat foarte mult să mă eliberez de emoții negative. Cred că dacă nu scriam, cu siguranță mergeam la un psiholog...

Scrisul va continua să fie terapie pentru mine. O terapie sigură și constantă.

Iar săptămâna trecută am acceptat provocarea de a scrie zilnic câte minimum 500 de cuvinte până la sfârşitul lunii august. E un exerciţiu care mă responsabilizează şi mai mult. Chiar dacă scriu zilnic, niciodată nu am numărat cuvintele. Acum o fac şi observ că mai puţin de 500 nu scriu, iar acest fapt se datorează şi muncii mele, deoarece în fiecare zi scriu câte minimum două articole pentru  site-urile la care lucrez, articol pentru blogul meu, rânduri care nu apar în online şi câte ceva în jurnalul personal. În total se adună cu mult peste 500 de cuvinte, dar am acceptat provocarea Ralucăi anume pentru a verifica minimum de cuvinte pe care le scriu zilnic şi a vedea într-un fel de ce sunt în stare.

Tu când ți-ai scris ultim adată gândurile pe hârtie? Crezi în puterea scrisului? Ai accepta provocarea de a scrie zilnic minimum 500 de cuvinte?

Te aștept cu un like pe pagina de Facebook a blogului. Nu uita că pe mine mă găsești pe Instagram, Pinterest, Youtube și Facebook.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu